… aşa cum apare el de la televizor, am să spun în continuare, câteva vorbe de duh, cum ar fi acelea că: am descoperit ce-ţi trebuie ca să înţelegi majoritatea emisiunilor de la televizor. Un ai-chiu mai mic de cincizeci. Cum ai sărit de cincizeci, eşti intelectual şi nu poţi dacă nu-ţi pui probleme, dar dacă eşti sub cincizeci, supertare, n-ai nici o treabă, poţi să te uiţi cât vrei şi să nu-nţelegi nimic şi pe urmă să pleci mulţumit la culcare. Nedumerirea este atunci cand îţi doreşti neapărat să înţelegi şi atunci îţi pui întrebări: “Da’ de ce l-a împuşcat p-ăla, ca ăla era bun” sau “da’ de ce fata aia a fugit cu baiatul ăla, ca ăla era ăla rau, care voia să-i fure banii” sau, şi mai complicat, “da’ de ce stă fata aia în sutien când colegul ei de la poliţie trage cu arma mortală V într-un zid şi se bate cu dusmanul?” şi “tu ce-nţelegi din emisiunea asta a lui Bittman, că eu nu-nţeleg nimic” sau “ce caută oamenii ăştia aici şi mai ales Delia, ce caută Delia aici” şi “de ce s-a îmbrăcat aşa de urât Delia, aşa se poartă sau aşa a vrut ea pur şi simplu?” şi “de ce flutură microfonul prin aer, nu poate să-l ţină şi ea mai strâns?”. Extra (Doamne, iartă-mă) polând, ajungem, doamnelor şi domnilor, la ideea că noi, de fapt, ne uităm la televizor ca, pur şi simplu, să fim nedumeriţi. Să ştim şi noi ce-i aia să fii nedumerit, să-ţi mai treacă ziua, sa-ţi pară rău că n-ai făcut altceva, să nu-ţi baţi nevasta sau să nu faci teme cu copiii că oricum ţi-e lene şi-aşa, mai bine te uiţi la televizor şi-l baţi mai târziu p-ăla mic, când o veni cu o nota naşpa de la şcoala şi tu o să-i spui “de ce nu-ţi faci, măi, temele”, simţindu-te puţin vinovat, dar, în definitiv, jobul lui e să se ducă la şcoală, exact la fel cum al tău e sa fii adult şi să faci ce vrei, deci da? Nedumerirea e un sentiment nobil. Douăzeci şi patru de ore fără sentimentul nedumeririi şi simţi că n-ai gândit deloc. O zi fără să fii nedumerit e o zi pierdută.